Sunday, December 19, 2010

Epilarea cu ceara

O sa incep cu o avertizare: nu te epila daca suferi de alergii de piele, acnee, piele extrem de sensibila sau daca ai diferite boli de piele.

 
Incalzeste produsul pana cand se dizolva. Nu il lasa mai mult pe foc deoarece exista riscul arderii.

Testeaza cu o picatura de ceara pe mana, pentru a vedea daca temperatura este suportabila.

Verifica daca picioarele tale sunt perfect uscate. Pentru a te asigura poti sa te dai cu pudra de talc.

Aplica ceara pe o portiune medie in strat egal, in sensul cresterii parului.

Apoi indeparteaza ceara tragand in sensul opus cresterii parului, nu in sus. Daca tragi in sus este posibil sa treci prin dureri mai mari decat ar trebui, fara sa-ti indepartezi parul.

Continua portiune cu portiune pana epilezi piciorul. Daca in unele zone epilate au mai ramas fire de par, repeta procedura. La sfarsit, maseaza-ti pieleacu ulei de masline (indeparteaza cerara ramasa )

Saturday, December 18, 2010

Poveste de weekend..LEGENDA BRADULUI


Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o păsărică foarte micuţă nu putea să zboare după stol, deoarece avea o aripă ruptă.
Neştiind ce să facă, biata pasăre a mers în pădure, ca să ceară ajutor arborilor pentru a o lăsa să se adăpostească, dar a fost refuzată şi de fag şi de stejar.
Văzând-o tare necăjită, bradul a întrebat-o ce supărare o apasă. Păsărica i-a povestit despre aripa sa ruptă şi despre ceilalţi copaci care au alungat-o. Înduioşat de soarta
bietei păsărele, bradul a invitat-o să rămână între ramurile sale până la primăvară.
Atunci păsărica s-a urcat şi şi-a făcut culcuş între ramurile bradului. Însă, într-o noapte, vântul aprig a început să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.
Dorind să scuture şi frunzele bradului, Moş Crivăţ, împăratul Vânturilor, i-a zis Vântului:
- De brad să nu te atingi deloc, pentru că el a fost bun cu biata păsărică şi trebuie răsplătit! Podoaba verde să nu-I cadă niciodată!
Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iama.

Tuesday, December 14, 2010

Masti pentru par uscat


1.      Masca de par cu porumb
Amestecati doua galbenusuri cu o lingura de ulei de porumb si cu o lingura de rom, pana cand obtii o substanta omogena. Aplica amestecul pe parul abia spalat si tine 30 de minute. Clateste parul bine la urma.

2. Masca de par cu avocado

Ai nevoie de o jumatate de avocado copt, o jumatate de banana, un galbenus de ou si o lingura de ulei de masline.
Amesteca toate aceste ingrediente si aplica pe parul umed. Lasa masca sa actioneze o ora, apoi spala-te cu un sampon pentru par normal.
Masti pentru toate tipurile de par

1. Iata o masca de par pe cat de rapid de preparat, pe atat de eficienta. In doar 10 minute acest amestec iti va hidrata parul si ii va conferi o stralucire naturala. O banana zdrobita, o jumatate de lingura de lamaie si o lingura de ulei de floarea soarelui se amesteca, ioar compozitia obtinuta se lasa sa actoneze tip e 30 minute pe parul uscat. Spala apoi parul cu un sampon obisnuit.

2. O masca ce are proprietati nutritive deosebite si care iti face parul matasos si stralucitor! Aplic-o de doua ori pe saptamana si dupa patru astfel de "sedinte" de frumusete vei avea un par mai ferm si mai frumos!

Amesteca bine o banana pasata, o jumatate de cana de miere, o lingurita de ulei de masline si cateva picaturi de suc de lamaie. Aplica amestecul pe parul ud, proaspat spalat.

Lasa masca sa actioneze in jur de 40 de minute si apoi clateste bine cu apa calduta in care ai picurat putin suc de lamaie.

3. Iata si o masca extrem de hidratanta, numai buna pentru zilele de iarna in care parul este mai mult acoperit, pierzandu-si volumul si fermitatea.

Amesteca un galbenus de ou si doua linguri de ulei de masline si aplica masca pe parul uscat.
Dupa 30 de minute spala parul cu sampon.

Saturday, December 4, 2010

CUM S-A STRICAT PRIETENIA DINTRE CÂINE ŞI PISICĂ

Prietenia cea adevărată nu se spune cu vorbe, că vorbele zboară, se arată
cu fapte, că faptele rămân.
Şi mai lesne te aperi de duşman, decât de acela ce zice că ţi-e prieten şi
umblă numai cu gânduri necurate!
Se povesteşte că ar fi fost odată prieteni câinele şi pisica.
E drept că-i mult de-atunci... E mult... Din vremea când nici câinele şi nici
pisica nu trăiau încă pe lângă om. Erau sălbăticiuni. Locuiau prin pădure.
Pisica se apropiase în acel timp de câine şi, miorlăind subţire, îl
îndemnase:
- Nu vrei să fim prieteni buni? Să vânăm laolaltă, să stăm într-un bârlog,
să împărţim prada? Nu vrei?
Câinelea a lătrat scurt şi s-a învoit. Au întins şi-o masă ca să lege
prieteşug. Le-au cântat şi lăutari: o pupăză şi nişte greieri.
- O să vânăm pe rând! a spus pisica. Întâi e rândul tău... Şi să vezi să te
întorci cu pradă bună. Eu o să am în vremea asta grijă de gospodărie.
Câinele a plecat să vâneze. Pisica s-a aşezat şi a început să toarcă.
N-o bătea vântul, n-o uda ploaia. Sta şi-aştepta să vină câinele cu prada.
Şi câinele umbla, alerga prin pădure, peste coclauri şi peste tot...
Deodată, i-a ieşit în cale o capră. A început s-o latre şi s-o gonească spre
bârlog.
A auzit pisica lătratul câinelui şi tropotul caprei. Le-a ieşit înainte,
prefăcându-se obosită:
- Vai, grele mai sunt treburile gospodăriei!...
- Nici eu n-am stat degeaba, vezi bine! a zis câinele, privind cu mulţumire
capra ce behăia speriată.
A băgat capra în bârlog şi a vrut să se odihnească.
- Ce, crezi că merge aşa?... a început să miorlăie pisica, bătând pământul
cu coada. Du-te-n pădure şi mai vânează. Ne trebuie bucate pentru iarnă. Nu-i
vreme de pierdut... Aşa ţi-e prietenia? Eu trudesc din greu cu gospodăria, tu vii
doar cu o capră şi te aşezi la odihnă... Nu, băiete. Hai şi porneşte la treabă!
Aşa miorlăia pisica, că-l durea capul pe bietul câine!... Şi-a băgat coada
între picioare şi a început să-i ceară iertare c-a supărat-o.
Până la urmă, pisica s-a înduplecat să-l ierte. Iar câinele a plecat din nou la
vânătoare.
Dar înainte de a pleca, a spus:
- Nu te supăra. De vrei, mulge capra... Mi-e poftă de nişte lapte!
- Numai la mâncare ţi-e gândul - l-a certat - la treabă nicidecum... Hai,
pleacă, nu mai pierde timpul de pomană!
A plecat bietul câine. Ce să facă? A colindat pădurea în lung şi-n lat. A
scotocit tufiş după tufiş. S-a luat după un iepure, l-a fugărit... dar iepurele a
pierit. A lătrat către o coţofană, cu gând s-o sperie să cadă jos, dar coţofana a
deschis pliscul mare, a râs de el şi a zburat.
Se înnopta. Printre copaci abia se mai zărea o pâlpâire de lumină.
Îi era ruşine câinelui să vină acasă fără nicio pradă. Îi era de gura pisicii...
Dar n-avea ce să facă. A luat-o spre bârlog... Nu era greu să afle prin
întuneric unde-i bârlogul. Acolo, la intrare, sta pisica. Ochii ei verzi, răi,
străpungători, luceau ca două luminiţe. Era sătulă. De cum plecase din nou
câinele la vânătoare, se repezise la capră. O mulsese, mâncase laptele, se
săturase.
Se aşezase apoi la gura bârlogului, privind la stele, lingându-se alene pe
mustăţi, torcând...
„Frumoasă-i viaţa când ştii să ţi-o trăieşti! îşi zicea ea mulţumită. Şi mai
ales când ai un prost de câine lângă tine".
Pe când şedea aşa, iată, îl vede şi pe câine. Se strecură încet printre copaci,
cu coada între picioare şi cu spinarea încovrigată de ruşine.
- Pe unde ai fost, nemernicule? a început să-l certe pisica. Ai fost la
crâşmă ori la vreo petrecere? Te văd venind pe trei cărări. Vânatul l-ai lăsat în
plata lui! Aşa ţi-e felul! De ăsta îmi eşti?... Sărmana, sărmănica de mine, şi eu
care te aştept flămândă şi trudită aici acasă!...
A început şi bietul câine să lăcrimeze de mila ei. S-a dezvinovăţit cum a
putut. A cerut iertăciune că nu este mai vrednic.
- Să bem lapte! a spus el.
- Lapte? s-a mirat pisica. De unde lapte?
- Păi, n-am vânat eu azi în zori o capră? a întrebat câinele.
- Ba da!
- Şi n-am adus-o la bârlog?
- Adevărat!
- Şi n-a rămas să mulgi tu capra, să bem lapte?
- De care lapte tot vorbeşti? s-a făcut pisica că nu-şi aduce aminte.
- Păi, n-am vânat dimineaţă o capră? a început iar să spună câinele, cam
supărat.
- Aşa e.
- Şi n-am adus-o la bârlog?
-Ba da.
- Şi n-a rămas s-o mulgi?
- Adevărat! a miorlăit pisica, socotind iute ce să mai răspundă.
- Păi, unde e laptele pe care l-ai muls?
- Laptele?... Care lapte?... A!... Laptele caprei?
- Da, da.
- Cu laptele de capră s-a întâmplat aşa! Au venit nişte şoareci flămânzi...
Spunând cuvintele acestea, pisica şi-a şters o lacrimă cu coada.
- Şi mai departe?
- Au venit şoarecii şi m-au rugat să le dau să mănânce ceva... Tu ştii că
sunt miloasă. Le-am dat lor laptele. Credeam c-ai să aduci şi tu vreo pradă în
seara asta din pădure... Dar tu... tu eşti nevrednic.
- Să mâncăm capra! a îndrăznit să îngaime câinele.
- Capra e pentru iarnă, a sărit pisica la câine cu ghearele. Să nu te atingi de
ea. O fac pastramă pentru timpuri grele. Şi cum s-o lumina de ziuă, să pleci iar
la vânat. Să nu te întorci acasă fără pradă. Altminteri, s-a sfârşit cu tine.
A plecat câinele în zori iarăşi la vânătoare. A alergat încoace, a alergat
încolo...
Acasă, pisica a sărit la gâtul caprei. A doborât-o şi a început s-o mănânce.
Mânca şi se-odihnea.
Nu avea nicio grijă.
„Frumoasă-i viaţa când ştii să ţi-o trăieşti!... se gândea ea. Şi mai ales când
ai pe lângă tine un prost de câine".
Iar câinele, în vremea asta, gonea pe ploaie, gonea pe vânt, căuta vreo
pradă s-o aducă acasă, să scape de gura pisicii.
Da' fie că se apropia iarna şi se trăgeau sălbăticiunile-n bârgoluri şi-n
vizuini, fie că se zvonise prin pădure că umblă câinele la vânătoare, nu se mai
găsea nimic, nicio pradă.
A umblat multă vreme, multă vreme, zadarnic. Abia-şi mai trăgea sufletul
de istovit, şi burta-i sta lipită de spinare.
Nemaiavând alta ce face, s-a dus acasă, cu gând să mai ceară o dată iertare
pisicii. S-o roage să-i dea numai o înghiţitură de pastramă. Şi, cum o prinde
oleacă de putere, să poată pleca iar la vânătoare.
- Nemernicule - a ţipat pisica - unde-i vânatul? Ce mi-ai adus?
I-a spus câinele c-are ghinion. Că n-a găsit nimic prin pădure. Să-i dea
numai o înghiţitură de pastramă.
- Care pastramă? a făcut pisica pe uimita.
- Pastrama de capră! a răspuns câinele.
- De care capră tot vorbeşti?
- Capra pe care am vânat-o şi am adus-o la bârlog. Laptele ei l-ai dat şoarecilor! N-ai zis că ai s-o faci pastramă pentru iarnă?
- Am zis.
- Atunci unde-i pastrama?
- De ce pastramă tot vorbeşti? a încercat din nou pisica să facă pe mirata.
Dar câinele a înţeles-o de data asta pe şireată. Şi-a rânjit colţii.
- A!... Pastrama? s-a făcut pisica dintr-o dată că îşi aduce aminte. Să vezi,
au venit şoarecii la mine, m-au legat fedeleş şi au mâncat pastrama. Atunci când eşti prea bun, îşi bat toţi joc de tine!...
A alergat degrabă câinele la şoareci:
- Aţi cerut lapte de la pisică? Aţi mâncat voi pastrama?
- Noi? au zis şoarecii în cor. Te minte pisica. Nu ştim gustul de lapte şi
nici pe cel de pastramă!...
S-a întors câinele acasă. A înhăţat-o pe pisică de ceafă şi-a tăbăcit-o. (De
vrei să te muşte câinele, întărâtă-l!...) A început pisica să-l zgârie pe câine şi să-l
stuchească între ochi.
S-au bătut bine. S-au tăvălit unul pe altul prin toată pădurea. Şi tot aşa,
bătându-se, s-au fugărit până într-un sat.
Aici, i-au văzut oamenii, i-au despărţit. Pe câine l-au legat în lanţ, şi pe
pisică au vârât-o în bucătărie. Să n-o mai muşte câinele. Şi nici să nu-l mai
stuchească pe dulău, să nu-i mai sară-n ochi.
Dar ei nu şi-au uitat necazul până astăzi. Când se întâlnesc, câinele latră şi
cere pastrama, îi cere laptele, o înhaţă şi o muşcă. Pisica îl stucheşte între ochi, îl
zgârie, miorlăie şi-l face leneş şi nevrednic.
Şi tot de-atunci, de când au dat-o şoarecii de gol, pisica îi stârpeşte unde-i
află... îi caută, îi mănâncă şi le spune:
- De nu m-aţi fi dat voi de gol, şi-acum mi-aducea câinele mâncare, mă
odihneam, nu aveam nicio grijă. Aşa am să vă înghit pe voi... Ca să vă săturaţi...
Iar puii lor, copii şi nepoţi, au rămas să se duşmănească pe vecie.
Sau, cum s-ar spune cu altă vorbă: părinţii au mâncat aguridă, copiilor li s-au
stremmmpezit dinţii.

Friday, December 3, 2010

Poveste de weekend 3


LEGENDA CÂRTIŢEI
A fost odată un popă care avea un lan de grâu. El era vecin cu un ţăran sărac, dar cinstit. Acest popă, voind să fure o parte din pământul ţăranului, a mutat hotarul, fapt ce l-a necăjit rău pe bietul ţăran, care i-a cerut pământul înapoi.
Popa s-a arătat tare amabil şi i-a zis vecinului să pună hotarul acolo unde va zice pământul, când îl va întreba.
Ţăranul nu pricepea cum poate pământul să vorbească, neştiind că popa plănuise să-şi îngroape fiica întrun loc, iar atunci când el o va întreba: „Pământule, aici e
hotarul?", atunci ea să zică: „Da, aici e!".
Văzându-se nedreptăţit de vocea pământului, omul a plecat supărat acasă. Atunci, popa vru să-şi scoată fata din pământ, dar nu o găsi. Săpă şi în alte locuri, dar fata nu era
de găsit nicăieri. Ea se făcuse cârtiţă şi tot umbla pe sub pământ, spunând: „Aici e hotarul, tată!"
De atunci, cârtiţa face muşuroaie prin locuri cultivate, în amintirea tatălui său.
Aşa a pedepsit Dumnezeu pe acel preot, a cărui fată se chema chiar Cârtiţa.

♪♫•*¨*•...•*¨*•♫♥♫•*¨*- •..•*¨*•♫♥♪.•*¨*•♫♥♫
LEGENDA ŢÂNŢARULUI  

Într-o zi, Soarele şi Maica Domnului vorbeau despre faptele necugetate ale lui Pic-Împărat, un om hain şi păcătos.
Acesta îi auzi şi tare se mânie. Se repezi la ei şi le zise:
- Să ştiţi că eu sunt singurul stăpân aici şi fac numai ce vreau eu! Pot să schingiuiesc şi să ucid pe oricine am poftă, fară să-i dau cuiva socoteală!
Maica Domnului încercă să-l ia cu vorbă bună, spunându-i că nu e bine ce face şi că ar trebui să se pocăiască şi să se îndrepte. Pic-împărat o ţinea pe-a lui. Ba chiar îndrăzni să-i astupe gura cu mâna Sfintei Fecioare, pentru ca să nu mai poată vorbi nimic.
Când văzu o asemenea obrăznicie, Soarele se facu foc şi pară. Îl apucă repede pe nelegiuit de gât şi-l azvârli într-o fântână. Acesta nu mai putea decât să bolborosească: zî, zî,
zî, ....
Fecioarei Măria, care era de o bunătate ieşită din comun, i se facu milă de el şi-i întinse mâna ca să-l salveze de la înec. Mare-i fu însă mirarea când, în locul lui PicÎmpărat,
zări o gânganie mititică care tremura de frig pe ulucul fântânii. Dumnezeu îl pedepsise pe neruşinatul împărat pentru obrăznicia sa şi-l prefăcuse în ţânţar.
De atunci, ţânţarii zboară şi bâzâie numai noaptea, pişcând oamenii şi animalele, ca să le sugă sângele. Nici acum nu au curaj să dea ochii cu Soarele.
♪♫•*¨*•...•*¨*•♫♥♫•*¨*- •..•*¨*•♫♥♪.•*¨*•♫♥♫
 LEGENDA CRINULUI

Iosif şi Maria fugeau cu pruncul lisus în braţe pentru a-l proteja de călăii lui Irod.
Era o arşiţă mare, iar lui Iisus i-a venit foame. Maica Domnului a coborât de pe asin, în deşert, pentru a-l hrăni. În timp ce pruncul sugea, ochii Mariei erau plini de lacrimi şi se
gândea de ce oare acei oameni doreau să-i ucidă fiul.
A luat scufiţa copilului şi şi-a şters cu ea lacrimile.Scufiţa s-a umezit şi, pentru a o usca, a pus-o pe un spin uscat.
După ce a hrănit copilul, s-a pregătit de plecare dar, când să ia scufiţa, ce văzu? Minune! Tulpina uscată a spinului se prefăcuse într-o plantă verde, iar în locul scufiţei apăruse o floare albă ca neaua, deschisă ca un potir de cristal.
Aşa s-a născut crinul, floare care adună în cupa imaculată primele lacrimi de rouă ale dimineţii.