Poveste de weekend .

LEGENDA MÂŢEI

Demult, demult, trăia o femeie sărmană şi văduvă. Şi, se spune că avea văduva   fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie făptură omenească. Avea fata vădanei păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai  strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar pe cât era de frumoasă pe atât de leneşă era odrasla femeii din poveste.

Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă, şi pe la oamenii din sat, şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei.

Dar ştia s-o refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu blândeţe în ochi, şi cu surâs pe buze, încât biata  femeie îi ierta trădarea, viclenia şi ipocrizia din căpşorul ei frumos.

Cât era ziua de mare, stătea fata în oglindă şi-şi admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea odăii. Dacă era frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura aşternutului. Şi cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata cânta cu glas mângâietor şi dulce de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.

Dar se întâmplă ca într-o iarnă grea, femeia căzu la pat doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări, şi nămeţii de zăpadă ajungeau până la fereastră.

Degeaba se rugă mama de fiică-sa să iasă să dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase cuibărită pe cuptorul, care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor un cântecel numai de ea ştiut.

Văzând atâta nepăsare şi delăsare din partea fetei, bătrâna răpusă de suferinţă, blestema cu ochii înecaţi în lacrimi amare pe făţarnica-i odraslă.

„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi când s-o sătura străinii de lenea ta să te arunce în uliţă!"

Şi spunând aceste vorbe grele, femeia îşi dete ultima suflare.

Peste două-trei zile, văzând că uşa nu se mai deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în patul ei sărăcăcios, dar fata dispăruse fară urmă.

Dar mare le-a fost oamenilor uimirea când zăriră pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie, care îi privea fix cu doi ochi de un albastru fară seamăn. Micuţa făptură

torcea încetişor. Părea atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.

Când o femeie a întins mâna s-o mângâie, plăpândul animăluţ şi-a scos gheare ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna întinsă.

Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată de după ceafa şi a aruncat-o în zăpada din faţa casei.

Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios, dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.

ACUL ALBINEI

Atunci când Dumnezeu a făcut lumea, a dat fiecărei vieţuitoare câte o armă de apărare: unora le-a dat dinţi ascuţiţi, altora le-a dat gheare. Albinei i-a dat doar un ac

mititel şi i-a zis:

- Cu acest ac vei birui toţi duşmanii. Când îi vei înţepa, carnea se va umfla în jurul înţepăturii şi îi va ustura.

Albina însă nu s-a mulţumit cu ce i-a dat Dumnezeu şi i-a zis acestuia:

- Doamne, arma pe care mi-ai dat-o este prea mică.

Dă-mi şi puterea să-1 omor pe cel pe care îl voi înţepa!

Văzând răutatea albinei, Dumnezeu s-a supărat şi a

spus:

- Mierea ta să fie dulce, iar din ceara ta să se facă lumânări care să lumineze bisericile la sfânta slujbă. însă, pentru că eşti atât de rea, când vei înţepa pe cineva cu acul,

să mori tu, nu cel înţepat!

 ♪♫•*¨*•...•*¨*•♫♥♫•*¨*- •..•*¨*•♫♥♪.•*¨*•♫♥♫

BUSUIOCUL LA CREŞTINI

Se zice că, înainte de răstignirea lui lisus pe cruce, nu exista busuioc. Busuiocul s-ar fi născut din lacrimile vărsate pe cruce de Maica Domnului.

După ce Iisus Hristos a fost înmormântat, au răsărit nişte fire de busuioc parfumat pe mormântul Lui. Până atunci, busuiocul nu avusese miros.

Când Maria Magdalena a zărit acele fire cu miros, a zis:

- De azi, creştinii se vor boteza cu busuioc înmuiat în apă!

Şi de atunci busuiocul este păstrat cu sfinţenie în casele creştinilor fiind considerată o plantă sfântă.