Poveste de weekend..LEGENDA BRADULUI

Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o păsărică foarte micuţă nu putea să zboare după stol, deoarece avea o aripă ruptă.

Neştiind ce să facă, biata pasăre a mers în pădure, ca să ceară ajutor arborilor pentru a o lăsa să se adăpostească, dar a fost refuzată şi de fag şi de stejar.

Văzând-o tare necăjită, bradul a întrebat-o ce supărare o apasă. Păsărica i-a povestit despre aripa sa ruptă şi despre ceilalţi copaci care au alungat-o. Înduioşat de soarta

bietei păsărele, bradul a invitat-o să rămână între ramurile sale până la primăvară.

Atunci păsărica s-a urcat şi şi-a făcut culcuş între ramurile bradului. Însă, într-o noapte, vântul aprig a început să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.

Dorind să scuture şi frunzele bradului, Moş Crivăţ, împăratul Vânturilor, i-a zis Vântului:

- De brad să nu te atingi deloc, pentru că el a fost bun cu biata păsărică şi trebuie răsplătit! Podoaba verde să nu-I cadă niciodată!

Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iama.

CUM S-A STRICAT PRIETENIA DINTRE CÂINE ŞI PISICĂ

Prietenia cea adevărată nu se spune cu vorbe, că vorbele zboară, se arată

cu fapte, că faptele rămân.

Şi mai lesne te aperi de duşman, decât de acela ce zice că ţi-e prieten şi

umblă numai cu gânduri necurate!

Se povesteşte că ar fi fost odată prieteni câinele şi pisica.

E drept că-i mult de-atunci... E mult... Din vremea când nici câinele şi nici

pisica nu trăiau încă pe lângă om. Erau sălbăticiuni. Locuiau prin pădure.

Pisica se apropiase în acel timp de câine şi, miorlăind subţire, îl

îndemnase:

- Nu vrei să fim prieteni buni? Să vânăm laolaltă, să stăm într-un bârlog,

să împărţim prada? Nu vrei?

Câinelea a lătrat scurt şi s-a învoit. Au întins şi-o masă ca să lege

prieteşug. Le-au cântat şi lăutari: o pupăză şi nişte greieri.

- O să vânăm pe rând! a spus pisica. Întâi e rândul tău... Şi să vezi să te

întorci cu pradă bună. Eu o să am în vremea asta grijă de gospodărie.

Câinele a plecat să vâneze. Pisica s-a aşezat şi a început să toarcă.

N-o bătea vântul, n-o uda ploaia. Sta şi-aştepta să vină câinele cu prada.

Şi câinele umbla, alerga prin pădure, peste coclauri şi peste tot...

Deodată, i-a ieşit în cale o capră. A început s-o latre şi s-o gonească spre

bârlog.

A auzit pisica lătratul câinelui şi tropotul caprei. Le-a ieşit înainte,

prefăcându-se obosită:

- Vai, grele mai sunt treburile gospodăriei!...

- Nici eu n-am stat degeaba, vezi bine! a zis câinele, privind cu mulţumire

capra ce behăia speriată.

A băgat capra în bârlog şi a vrut să se odihnească.

- Ce, crezi că merge aşa?... a început să miorlăie pisica, bătând pământul

cu coada. Du-te-n pădure şi mai vânează. Ne trebuie bucate pentru iarnă. Nu-i

vreme de pierdut... Aşa ţi-e prietenia? Eu trudesc din greu cu gospodăria, tu vii

doar cu o capră şi te aşezi la odihnă... Nu, băiete. Hai şi porneşte la treabă!

Aşa miorlăia pisica, că-l durea capul pe bietul câine!... Şi-a băgat coada

între picioare şi a început să-i ceară iertare c-a supărat-o.

Până la urmă, pisica s-a înduplecat să-l ierte. Iar câinele a plecat din nou la

vânătoare.

Dar înainte de a pleca, a spus:

- Nu te supăra. De vrei, mulge capra... Mi-e poftă de nişte lapte!

- Numai la mâncare ţi-e gândul - l-a certat - la treabă nicidecum... Hai,

pleacă, nu mai pierde timpul de pomană!

A plecat bietul câine. Ce să facă? A colindat pădurea în lung şi-n lat. A

scotocit tufiş după tufiş. S-a luat după un iepure, l-a fugărit... dar iepurele a

pierit. A lătrat către o coţofană, cu gând s-o sperie să cadă jos, dar coţofana a

deschis pliscul mare, a râs de el şi a zburat.

Se înnopta. Printre copaci abia se mai zărea o pâlpâire de lumină.

Îi era ruşine câinelui să vină acasă fără nicio pradă. Îi era de gura pisicii...

Dar n-avea ce să facă. A luat-o spre bârlog... Nu era greu să afle prin

întuneric unde-i bârlogul. Acolo, la intrare, sta pisica. Ochii ei verzi, răi,

străpungători, luceau ca două luminiţe. Era sătulă. De cum plecase din nou

câinele la vânătoare, se repezise la capră. O mulsese, mâncase laptele, se

săturase.

Se aşezase apoi la gura bârlogului, privind la stele, lingându-se alene pe

mustăţi, torcând...

„Frumoasă-i viaţa când ştii să ţi-o trăieşti! îşi zicea ea mulţumită. Şi mai

ales când ai un prost de câine lângă tine".

Pe când şedea aşa, iată, îl vede şi pe câine. Se strecură încet printre copaci,

cu coada între picioare şi cu spinarea încovrigată de ruşine.

- Pe unde ai fost, nemernicule? a început să-l certe pisica. Ai fost la

crâşmă ori la vreo petrecere? Te văd venind pe trei cărări. Vânatul l-ai lăsat în

plata lui! Aşa ţi-e felul! De ăsta îmi eşti?... Sărmana, sărmănica de mine, şi eu

care te aştept flămândă şi trudită aici acasă!...

A început şi bietul câine să lăcrimeze de mila ei. S-a dezvinovăţit cum a

putut. A cerut iertăciune că nu este mai vrednic.

- Să bem lapte! a spus el.

- Lapte? s-a mirat pisica. De unde lapte?

- Păi, n-am vânat eu azi în zori o capră? a întrebat câinele.

- Ba da!

- Şi n-am adus-o la bârlog?

- Adevărat!

- Şi n-a rămas să mulgi tu capra, să bem lapte?

- De care lapte tot vorbeşti? s-a făcut pisica că nu-şi aduce aminte.

- Păi, n-am vânat dimineaţă o capră? a început iar să spună câinele, cam

supărat.

- Aşa e.

- Şi n-am adus-o la bârlog?

-Ba da.

- Şi n-a rămas s-o mulgi?

- Adevărat! a miorlăit pisica, socotind iute ce să mai răspundă.

- Păi, unde e laptele pe care l-ai muls?

- Laptele?... Care lapte?... A!... Laptele caprei?

- Da, da.

- Cu laptele de capră s-a întâmplat aşa! Au venit nişte şoareci flămânzi...

Spunând cuvintele acestea, pisica şi-a şters o lacrimă cu coada.

- Şi mai departe?

- Au venit şoarecii şi m-au rugat să le dau să mănânce ceva... Tu ştii că

sunt miloasă. Le-am dat lor laptele. Credeam c-ai să aduci şi tu vreo pradă în

seara asta din pădure... Dar tu... tu eşti nevrednic.

- Să mâncăm capra! a îndrăznit să îngaime câinele.

- Capra e pentru iarnă, a sărit pisica la câine cu ghearele. Să nu te atingi de

ea. O fac pastramă pentru timpuri grele. Şi cum s-o lumina de ziuă, să pleci iar

la vânat. Să nu te întorci acasă fără pradă. Altminteri, s-a sfârşit cu tine.

A plecat câinele în zori iarăşi la vânătoare. A alergat încoace, a alergat

încolo...

Acasă, pisica a sărit la gâtul caprei. A doborât-o şi a început s-o mănânce.

Mânca şi se-odihnea.

Nu avea nicio grijă.

„Frumoasă-i viaţa când ştii să ţi-o trăieşti!... se gândea ea. Şi mai ales când

ai pe lângă tine un prost de câine".

Iar câinele, în vremea asta, gonea pe ploaie, gonea pe vânt, căuta vreo

pradă s-o aducă acasă, să scape de gura pisicii.

Da' fie că se apropia iarna şi se trăgeau sălbăticiunile-n bârgoluri şi-n

vizuini, fie că se zvonise prin pădure că umblă câinele la vânătoare, nu se mai

găsea nimic, nicio pradă.

A umblat multă vreme, multă vreme, zadarnic. Abia-şi mai trăgea sufletul

de istovit, şi burta-i sta lipită de spinare.

Nemaiavând alta ce face, s-a dus acasă, cu gând să mai ceară o dată iertare

pisicii. S-o roage să-i dea numai o înghiţitură de pastramă. Şi, cum o prinde

oleacă de putere, să poată pleca iar la vânătoare.

- Nemernicule - a ţipat pisica - unde-i vânatul? Ce mi-ai adus?

I-a spus câinele c-are ghinion. Că n-a găsit nimic prin pădure. Să-i dea

numai o înghiţitură de pastramă.

- Care pastramă? a făcut pisica pe uimita.

- Pastrama de capră! a răspuns câinele.

- De care capră tot vorbeşti?

- Capra pe care am vânat-o şi am adus-o la bârlog. Laptele ei l-ai dat şoarecilor! N-ai zis că ai s-o faci pastramă pentru iarnă?

- Am zis.

- Atunci unde-i pastrama?

- De ce pastramă tot vorbeşti? a încercat din nou pisica să facă pe mirata.

Dar câinele a înţeles-o de data asta pe şireată. Şi-a rânjit colţii.

- A!... Pastrama? s-a făcut pisica dintr-o dată că îşi aduce aminte. Să vezi,

au venit şoarecii la mine, m-au legat fedeleş şi au mâncat pastrama. Atunci când eşti prea bun, îşi bat toţi joc de tine!...

A alergat degrabă câinele la şoareci:

- Aţi cerut lapte de la pisică? Aţi mâncat voi pastrama?

- Noi? au zis şoarecii în cor. Te minte pisica. Nu ştim gustul de lapte şi

nici pe cel de pastramă!...

S-a întors câinele acasă. A înhăţat-o pe pisică de ceafă şi-a tăbăcit-o. (De

vrei să te muşte câinele, întărâtă-l!...) A început pisica să-l zgârie pe câine şi să-l

stuchească între ochi.

S-au bătut bine. S-au tăvălit unul pe altul prin toată pădurea. Şi tot aşa,

bătându-se, s-au fugărit până într-un sat.

Aici, i-au văzut oamenii, i-au despărţit. Pe câine l-au legat în lanţ, şi pe

pisică au vârât-o în bucătărie. Să n-o mai muşte câinele. Şi nici să nu-l mai

stuchească pe dulău, să nu-i mai sară-n ochi.

Dar ei nu şi-au uitat necazul până astăzi. Când se întâlnesc, câinele latră şi

cere pastrama, îi cere laptele, o înhaţă şi o muşcă. Pisica îl stucheşte între ochi, îl

zgârie, miorlăie şi-l face leneş şi nevrednic.

Şi tot de-atunci, de când au dat-o şoarecii de gol, pisica îi stârpeşte unde-i

află... îi caută, îi mănâncă şi le spune:

- De nu m-aţi fi dat voi de gol, şi-acum mi-aducea câinele mâncare, mă

odihneam, nu aveam nicio grijă. Aşa am să vă înghit pe voi... Ca să vă săturaţi...

Iar puii lor, copii şi nepoţi, au rămas să se duşmănească pe vecie.

Sau, cum s-ar spune cu altă vorbă: părinţii au mâncat aguridă, copiilor li s-au

stremmmpezit dinţii.

Poveste de weekend 3

LEGENDA CÂRTIŢEI

A fost odată un popă care avea un lan de grâu. El era vecin cu un ţăran sărac, dar cinstit. Acest popă, voind să fure o parte din pământul ţăranului, a mutat hotarul, fapt ce l-a necăjit rău pe bietul ţăran, care i-a cerut pământul înapoi.

Popa s-a arătat tare amabil şi i-a zis vecinului să pună hotarul acolo unde va zice pământul, când îl va întreba.

Ţăranul nu pricepea cum poate pământul să vorbească, neştiind că popa plănuise să-şi îngroape fiica întrun loc, iar atunci când el o va întreba: „Pământule, aici e

hotarul?", atunci ea să zică: „Da, aici e!".

Văzându-se nedreptăţit de vocea pământului, omul a plecat supărat acasă. Atunci, popa vru să-şi scoată fata din pământ, dar nu o găsi. Săpă şi în alte locuri, dar fata nu era

de găsit nicăieri. Ea se făcuse cârtiţă şi tot umbla pe sub pământ, spunând: „Aici e hotarul, tată!"

De atunci, cârtiţa face muşuroaie prin locuri cultivate, în amintirea tatălui său.

Aşa a pedepsit Dumnezeu pe acel preot, a cărui fată se chema chiar Cârtiţa.

♪♫•*¨*•...•*¨*•♫♥♫•*¨*- •..•*¨*•♫♥♪.•*¨*•♫♥♫

LEGENDA ŢÂNŢARULUI  

Într-o zi, Soarele şi Maica Domnului vorbeau despre faptele necugetate ale lui Pic-Împărat, un om hain şi păcătos.

Acesta îi auzi şi tare se mânie. Se repezi la ei şi le zise:

- Să ştiţi că eu sunt singurul stăpân aici şi fac numai ce vreau eu! Pot să schingiuiesc şi să ucid pe oricine am poftă, fară să-i dau cuiva socoteală!

Maica Domnului încercă să-l ia cu vorbă bună, spunându-i că nu e bine ce face şi că ar trebui să se pocăiască şi să se îndrepte. Pic-împărat o ţinea pe-a lui. Ba chiar îndrăzni să-i astupe gura cu mâna Sfintei Fecioare, pentru ca să nu mai poată vorbi nimic.

Când văzu o asemenea obrăznicie, Soarele se facu foc şi pară. Îl apucă repede pe nelegiuit de gât şi-l azvârli într-o fântână. Acesta nu mai putea decât să bolborosească: zî, zî,

zî, ....

Fecioarei Măria, care era de o bunătate ieşită din comun, i se facu milă de el şi-i întinse mâna ca să-l salveze de la înec. Mare-i fu însă mirarea când, în locul lui PicÎmpărat,

zări o gânganie mititică care tremura de frig pe ulucul fântânii. Dumnezeu îl pedepsise pe neruşinatul împărat pentru obrăznicia sa şi-l prefăcuse în ţânţar.

De atunci, ţânţarii zboară şi bâzâie numai noaptea, pişcând oamenii şi animalele, ca să le sugă sângele. Nici acum nu au curaj să dea ochii cu Soarele.

♪♫•*¨*•...•*¨*•♫♥♫•*¨*- •..•*¨*•♫♥♪.•*¨*•♫♥♫

 LEGENDA CRINULUI

Iosif şi Maria fugeau cu pruncul lisus în braţe pentru a-l proteja de călăii lui Irod.

Era o arşiţă mare, iar lui Iisus i-a venit foame. Maica Domnului a coborât de pe asin, în deşert, pentru a-l hrăni. În timp ce pruncul sugea, ochii Mariei erau plini de lacrimi şi se

gândea de ce oare acei oameni doreau să-i ucidă fiul.

A luat scufiţa copilului şi şi-a şters cu ea lacrimile.Scufiţa s-a umezit şi, pentru a o usca, a pus-o pe un spin uscat.

După ce a hrănit copilul, s-a pregătit de plecare dar, când să ia scufiţa, ce văzu? Minune! Tulpina uscată a spinului se prefăcuse într-o plantă verde, iar în locul scufiţei apăruse o floare albă ca neaua, deschisă ca un potir de cristal.

Aşa s-a născut crinul, floare care adună în cupa imaculată primele lacrimi de rouă ale dimineţii.

Poveste de weekend ...

LEGENDA BERZEI

La început, Barza era un om. Într-o zi, Dumnezeu i-a poruncit să ia un sac în care să bage şopârlele, şerpii, racii, melcii, broaştele, peştii şi să le ducă la baltă. L-a avertizat

însă să nu dezlege sacul, pentru că animalele ar ieşi şi nu lear mai putea strânge în sac niciodată.

Omul a luat sacul şi a plecat spre baltă. Ostenit de atâta greutate, s-a oprit gâfâind în drum. În sac se zbăteau toate vieţuitoarele cărate. Milos din fire, omul nostru. Barza, s-a gândit să dezlege sacul la gură pentru a vedea cum stau lighioanele. Cum a desfăcut sacul, şopârlele, şerpii şi broaştele au tulit-o prin iarbă. Numai peştii, racii şi melcii au rămas, la umezeală, în fundul sacului. Doar pe acestea le-a dus Barza la baltă, dându-le drumul în apă.

Supărat că i-a încălcat porunca, Dumnezeu l-a pedepsit pe om, ca neam de neamul lui, cât va trăi pe pământ, să adune mereu din lunci şerpi, şopârle şi broaşte.

Dumnezeu a suflat peste slujitor şi l-a prefăcut într-o barză (cocostârc). De-atunci, barza umblă prin luncile mlăştinoase şi adună lighioane, înghiţindu-le, ca să se răzbune că au fugit din sac.

♪♫•*¨*•...•*¨*•♫♥♫•*¨*- •..•*¨*•♫♥♪.•*¨*•♫♥♫

LEGENDA BUFNIŢEI

La început, bufniţa a fost împărăteasă peste toate păsările din lume. Ea era însă foarte rea, îşi asuprea din caleafară supuşii şi făcea numai nedreptăţi.

Nemaiputând răbda, poporul s-a ridicat asupra ei, vrând să o prindă şi s-o omoare. De frică, împărăteasa a fugit şi s-a ascuns. Se zice că, de atunci, bufniţa niciodată nu umblă ziua, ci numai noaptea, temându-se şi acum că o vor prinde păsările şi o vor omorî.

Într-adevăr, de câte ori vreo bufniţă este zărită zburând ziua, celelalte păsări nu se lasă până nu o prind şi o scarmănă bine de tot.

Aceasta este răsplata pentru că, atunci când era împărăteasă, a fost aşa de crudă şi de tirană faţă de supuşii ei.

♪♫•*¨*•...•*¨*•♫♥♫•*¨*- •..•*¨*•♫♥♪.•*¨*•♫♥♫

LEGENDA RÂNDUNICII 

Demult, tare demult, Sfânta Duminică avea o servitoare. Într-o zi plecă, ca de obicei, la biserică şi o lăsă pe servitoare acasă să-i facă de mâncare. Îi spuse însă să potrivească astfel bucatele, încât atunci când se va întoarce, acestea să nu fie nici prea calde, nici prea reci, ci numai bune de mâncat.

Cum plecă Sfânta, servitoarea puse bucatele la fiert, dar uită să le pună din timp, să se răcească. Îşi aduse aminte chiar când stăpâna trebuia să ajungă acasă, dar nu mai avu ce

să facă, astfel că mâncarea nu putu să fie, după cum a spus Sfânta Duminică.

Sfânta Duminică sosi acasă şi se puse la masă. Fiind tare înfometată, băgă repede bucatele în gură, dar imediat se fripse şi, mânioasă, începu să-şi blesteme servitoarea:

- Să te prefaci în pasăre şi cât va fi lumea să umbli arsă şi friptă prin locurile şi ţările unde va fi arşiţa cea mai mare, cum m-am fript şi m-am ars şi eu acum!

Cum rosti aceste cuvinte, servitoarea se prefăcu imediat într-o Rândunică care îşi luă zborul în lume. De atunci, rândunica îşi face cuibul prin podurile caselor, unde este mai cald şi colindă numai prin ţările unde este arşiţa mai neîndurătoare.

Poveste de weekend .

LEGENDA MÂŢEI

Demult, demult, trăia o femeie sărmană şi văduvă. Şi, se spune că avea văduva   fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie făptură omenească. Avea fata vădanei păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai  strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar pe cât era de frumoasă pe atât de leneşă era odrasla femeii din poveste.

Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă, şi pe la oamenii din sat, şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei.

Dar ştia s-o refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu blândeţe în ochi, şi cu surâs pe buze, încât biata  femeie îi ierta trădarea, viclenia şi ipocrizia din căpşorul ei frumos.

Cât era ziua de mare, stătea fata în oglindă şi-şi admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea odăii. Dacă era frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura aşternutului. Şi cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata cânta cu glas mângâietor şi dulce de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.

Dar se întâmplă ca într-o iarnă grea, femeia căzu la pat doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări, şi nămeţii de zăpadă ajungeau până la fereastră.

Degeaba se rugă mama de fiică-sa să iasă să dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase cuibărită pe cuptorul, care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor un cântecel numai de ea ştiut.

Văzând atâta nepăsare şi delăsare din partea fetei, bătrâna răpusă de suferinţă, blestema cu ochii înecaţi în lacrimi amare pe făţarnica-i odraslă.

„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi când s-o sătura străinii de lenea ta să te arunce în uliţă!"

Şi spunând aceste vorbe grele, femeia îşi dete ultima suflare.

Peste două-trei zile, văzând că uşa nu se mai deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în patul ei sărăcăcios, dar fata dispăruse fară urmă.

Dar mare le-a fost oamenilor uimirea când zăriră pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie, care îi privea fix cu doi ochi de un albastru fară seamăn. Micuţa făptură

torcea încetişor. Părea atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.

Când o femeie a întins mâna s-o mângâie, plăpândul animăluţ şi-a scos gheare ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna întinsă.

Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată de după ceafa şi a aruncat-o în zăpada din faţa casei.

Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios, dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.

ACUL ALBINEI

Atunci când Dumnezeu a făcut lumea, a dat fiecărei vieţuitoare câte o armă de apărare: unora le-a dat dinţi ascuţiţi, altora le-a dat gheare. Albinei i-a dat doar un ac

mititel şi i-a zis:

- Cu acest ac vei birui toţi duşmanii. Când îi vei înţepa, carnea se va umfla în jurul înţepăturii şi îi va ustura.

Albina însă nu s-a mulţumit cu ce i-a dat Dumnezeu şi i-a zis acestuia:

- Doamne, arma pe care mi-ai dat-o este prea mică.

Dă-mi şi puterea să-1 omor pe cel pe care îl voi înţepa!

Văzând răutatea albinei, Dumnezeu s-a supărat şi a

spus:

- Mierea ta să fie dulce, iar din ceara ta să se facă lumânări care să lumineze bisericile la sfânta slujbă. însă, pentru că eşti atât de rea, când vei înţepa pe cineva cu acul,

să mori tu, nu cel înţepat!

 ♪♫•*¨*•...•*¨*•♫♥♫•*¨*- •..•*¨*•♫♥♪.•*¨*•♫♥♫

BUSUIOCUL LA CREŞTINI

Se zice că, înainte de răstignirea lui lisus pe cruce, nu exista busuioc. Busuiocul s-ar fi născut din lacrimile vărsate pe cruce de Maica Domnului.

După ce Iisus Hristos a fost înmormântat, au răsărit nişte fire de busuioc parfumat pe mormântul Lui. Până atunci, busuiocul nu avusese miros.

Când Maria Magdalena a zărit acele fire cu miros, a zis:

- De azi, creştinii se vor boteza cu busuioc înmuiat în apă!

Şi de atunci busuiocul este păstrat cu sfinţenie în casele creştinilor fiind considerată o plantă sfântă.