Prietenia cea adevărată nu se spune cu vorbe, că vorbele zboară, se arată
cu fapte, că faptele rămân.
Şi mai lesne te aperi de duşman, decât de acela ce zice că ţi-e prieten şi
umblă numai cu gânduri necurate!
Se povesteşte că ar fi fost odată prieteni câinele şi pisica.
E drept că-i mult de-atunci... E mult... Din vremea când nici câinele şi nici
pisica nu trăiau încă pe lângă om. Erau sălbăticiuni. Locuiau prin pădure.
Pisica se apropiase în acel timp de câine şi, miorlăind subţire, îl
îndemnase:
- Nu vrei să fim prieteni buni? Să vânăm laolaltă, să stăm într-un bârlog,
să împărţim prada? Nu vrei?
Câinelea a lătrat scurt şi s-a învoit. Au întins şi-o masă ca să lege
prieteşug. Le-au cântat şi lăutari: o pupăză şi nişte greieri.
- O să vânăm pe rând! a spus pisica. Întâi e rândul tău... Şi să vezi să te
întorci cu pradă bună. Eu o să am în vremea asta grijă de gospodărie.
Câinele a plecat să vâneze. Pisica s-a aşezat şi a început să toarcă.
N-o bătea vântul, n-o uda ploaia. Sta şi-aştepta să vină câinele cu prada.
Şi câinele umbla, alerga prin pădure, peste coclauri şi peste tot...
Deodată, i-a ieşit în cale o capră. A început s-o latre şi s-o gonească spre
bârlog.
A auzit pisica lătratul câinelui şi tropotul caprei. Le-a ieşit înainte,
prefăcându-se obosită:
- Vai, grele mai sunt treburile gospodăriei!...
- Nici eu n-am stat degeaba, vezi bine! a zis câinele, privind cu mulţumire
capra ce behăia speriată.
A băgat capra în bârlog şi a vrut să se odihnească.
- Ce, crezi că merge aşa?... a început să miorlăie pisica, bătând pământul
cu coada. Du-te-n pădure şi mai vânează. Ne trebuie bucate pentru iarnă. Nu-i
vreme de pierdut... Aşa ţi-e prietenia? Eu trudesc din greu cu gospodăria, tu vii
doar cu o capră şi te aşezi la odihnă... Nu, băiete. Hai şi porneşte la treabă!
Aşa miorlăia pisica, că-l durea capul pe bietul câine!... Şi-a băgat coada
între picioare şi a început să-i ceară iertare c-a supărat-o.
Până la urmă, pisica s-a înduplecat să-l ierte. Iar câinele a plecat din nou la
vânătoare.
Dar înainte de a pleca, a spus:
- Nu te supăra. De vrei, mulge capra... Mi-e poftă de nişte lapte!
- Numai la mâncare ţi-e gândul - l-a certat - la treabă nicidecum... Hai,
pleacă, nu mai pierde timpul de pomană!
A plecat bietul câine. Ce să facă? A colindat pădurea în lung şi-n lat. A
scotocit tufiş după tufiş. S-a luat după un iepure, l-a fugărit... dar iepurele a
pierit. A lătrat către o coţofană, cu gând s-o sperie să cadă jos, dar coţofana a
deschis pliscul mare, a râs de el şi a zburat.
Se înnopta. Printre copaci abia se mai zărea o pâlpâire de lumină.
Îi era ruşine câinelui să vină acasă fără nicio pradă. Îi era de gura pisicii...
Dar n-avea ce să facă. A luat-o spre bârlog... Nu era greu să afle prin
întuneric unde-i bârlogul. Acolo, la intrare, sta pisica. Ochii ei verzi, răi,
străpungători, luceau ca două luminiţe. Era sătulă. De cum plecase din nou
câinele la vânătoare, se repezise la capră. O mulsese, mâncase laptele, se
săturase.
Se aşezase apoi la gura bârlogului, privind la stele, lingându-se alene pe
mustăţi, torcând...
„Frumoasă-i viaţa când ştii să ţi-o trăieşti! îşi zicea ea mulţumită. Şi mai
ales când ai un prost de câine lângă tine".
Pe când şedea aşa, iată, îl vede şi pe câine. Se strecură încet printre copaci,
cu coada între picioare şi cu spinarea încovrigată de ruşine.
- Pe unde ai fost, nemernicule? a început să-l certe pisica. Ai fost la
crâşmă ori la vreo petrecere? Te văd venind pe trei cărări. Vânatul l-ai lăsat în
plata lui! Aşa ţi-e felul! De ăsta îmi eşti?... Sărmana, sărmănica de mine, şi eu
care te aştept flămândă şi trudită aici acasă!...
A început şi bietul câine să lăcrimeze de mila ei. S-a dezvinovăţit cum a
putut. A cerut iertăciune că nu este mai vrednic.
- Să bem lapte! a spus el.
- Lapte? s-a mirat pisica. De unde lapte?
- Păi, n-am vânat eu azi în zori o capră? a întrebat câinele.
- Ba da!
- Şi n-am adus-o la bârlog?
- Adevărat!
- Şi n-a rămas să mulgi tu capra, să bem lapte?
- De care lapte tot vorbeşti? s-a făcut pisica că nu-şi aduce aminte.
- Păi, n-am vânat dimineaţă o capră? a început iar să spună câinele, cam
supărat.
- Aşa e.
- Şi n-am adus-o la bârlog?
-Ba da.
- Şi n-a rămas s-o mulgi?
- Adevărat! a miorlăit pisica, socotind iute ce să mai răspundă.
- Păi, unde e laptele pe care l-ai muls?
- Laptele?... Care lapte?... A!... Laptele caprei?
- Da, da.
- Cu laptele de capră s-a întâmplat aşa! Au venit nişte şoareci flămânzi...
Spunând cuvintele acestea, pisica şi-a şters o lacrimă cu coada.
- Şi mai departe?
- Au venit şoarecii şi m-au rugat să le dau să mănânce ceva... Tu ştii că
sunt miloasă. Le-am dat lor laptele. Credeam c-ai să aduci şi tu vreo pradă în
seara asta din pădure... Dar tu... tu eşti nevrednic.
- Să mâncăm capra! a îndrăznit să îngaime câinele.
- Capra e pentru iarnă, a sărit pisica la câine cu ghearele. Să nu te atingi de
ea. O fac pastramă pentru timpuri grele. Şi cum s-o lumina de ziuă, să pleci iar
la vânat. Să nu te întorci acasă fără pradă. Altminteri, s-a sfârşit cu tine.
A plecat câinele în zori iarăşi la vânătoare. A alergat încoace, a alergat
încolo...
Acasă, pisica a sărit la gâtul caprei. A doborât-o şi a început s-o mănânce.
Mânca şi se-odihnea.
Nu avea nicio grijă.
„Frumoasă-i viaţa când ştii să ţi-o trăieşti!... se gândea ea. Şi mai ales când
ai pe lângă tine un prost de câine".
Iar câinele, în vremea asta, gonea pe ploaie, gonea pe vânt, căuta vreo
pradă s-o aducă acasă, să scape de gura pisicii.
Da' fie că se apropia iarna şi se trăgeau sălbăticiunile-n bârgoluri şi-n
vizuini, fie că se zvonise prin pădure că umblă câinele la vânătoare, nu se mai
găsea nimic, nicio pradă.
A umblat multă vreme, multă vreme, zadarnic. Abia-şi mai trăgea sufletul
de istovit, şi burta-i sta lipită de spinare.
Nemaiavând alta ce face, s-a dus acasă, cu gând să mai ceară o dată iertare
pisicii. S-o roage să-i dea numai o înghiţitură de pastramă. Şi, cum o prinde
oleacă de putere, să poată pleca iar la vânătoare.
- Nemernicule - a ţipat pisica - unde-i vânatul? Ce mi-ai adus?
I-a spus câinele c-are ghinion. Că n-a găsit nimic prin pădure. Să-i dea
numai o înghiţitură de pastramă.
- Care pastramă? a făcut pisica pe uimita.
- Pastrama de capră! a răspuns câinele.
- De care capră tot vorbeşti?
- Capra pe care am vânat-o şi am adus-o la bârlog. Laptele ei l-ai dat şoarecilor! N-ai zis că ai s-o faci pastramă pentru iarnă?
- Am zis.
- Atunci unde-i pastrama?
- De ce pastramă tot vorbeşti? a încercat din nou pisica să facă pe mirata.
Dar câinele a înţeles-o de data asta pe şireată. Şi-a rânjit colţii.
- A!... Pastrama? s-a făcut pisica dintr-o dată că îşi aduce aminte. Să vezi,
au venit şoarecii la mine, m-au legat fedeleş şi au mâncat pastrama. Atunci când eşti prea bun, îşi bat toţi joc de tine!...
A alergat degrabă câinele la şoareci:
- Aţi cerut lapte de la pisică? Aţi mâncat voi pastrama?
- Noi? au zis şoarecii în cor. Te minte pisica. Nu ştim gustul de lapte şi
nici pe cel de pastramă!...
S-a întors câinele acasă. A înhăţat-o pe pisică de ceafă şi-a tăbăcit-o. (De
vrei să te muşte câinele, întărâtă-l!...) A început pisica să-l zgârie pe câine şi să-l
stuchească între ochi.
S-au bătut bine. S-au tăvălit unul pe altul prin toată pădurea. Şi tot aşa,
bătându-se, s-au fugărit până într-un sat.
Aici, i-au văzut oamenii, i-au despărţit. Pe câine l-au legat în lanţ, şi pe
pisică au vârât-o în bucătărie. Să n-o mai muşte câinele. Şi nici să nu-l mai
stuchească pe dulău, să nu-i mai sară-n ochi.
Dar ei nu şi-au uitat necazul până astăzi. Când se întâlnesc, câinele latră şi
cere pastrama, îi cere laptele, o înhaţă şi o muşcă. Pisica îl stucheşte între ochi, îl
zgârie, miorlăie şi-l face leneş şi nevrednic.
Şi tot de-atunci, de când au dat-o şoarecii de gol, pisica îi stârpeşte unde-i
află... îi caută, îi mănâncă şi le spune:
- De nu m-aţi fi dat voi de gol, şi-acum mi-aducea câinele mâncare, mă
odihneam, nu aveam nicio grijă. Aşa am să vă înghit pe voi... Ca să vă săturaţi...
Iar puii lor, copii şi nepoţi, au rămas să se duşmănească pe vecie.
Sau, cum s-ar spune cu altă vorbă: părinţii au mâncat aguridă, copiilor li s-au
stremmmpezit dinţii.
