LEGENDA CÂRTIŢEI
A fost odată un popă care avea un lan de grâu. El era vecin cu un ţăran sărac, dar cinstit. Acest popă, voind să fure o parte din pământul ţăranului, a mutat hotarul, fapt ce l-a necăjit rău pe bietul ţăran, care i-a cerut pământul înapoi.
Popa s-a arătat tare amabil şi i-a zis vecinului să pună hotarul acolo unde va zice pământul, când îl va întreba.
Ţăranul nu pricepea cum poate pământul să vorbească, neştiind că popa plănuise să-şi îngroape fiica întrun loc, iar atunci când el o va întreba: „Pământule, aici e
hotarul?", atunci ea să zică: „Da, aici e!".
Văzându-se nedreptăţit de vocea pământului, omul a plecat supărat acasă. Atunci, popa vru să-şi scoată fata din pământ, dar nu o găsi. Săpă şi în alte locuri, dar fata nu era
de găsit nicăieri. Ea se făcuse cârtiţă şi tot umbla pe sub pământ, spunând: „Aici e hotarul, tată!"
De atunci, cârtiţa face muşuroaie prin locuri cultivate, în amintirea tatălui său.
Aşa a pedepsit Dumnezeu pe acel preot, a cărui fată se chema chiar Cârtiţa.
LEGENDA ŢÂNŢARULUI
Într-o zi, Soarele şi Maica Domnului vorbeau despre faptele necugetate ale lui Pic-Împărat, un om hain şi păcătos.
Acesta îi auzi şi tare se mânie. Se repezi la ei şi le zise:
- Să ştiţi că eu sunt singurul stăpân aici şi fac numai ce vreau eu! Pot să schingiuiesc şi să ucid pe oricine am poftă, fară să-i dau cuiva socoteală!
Maica Domnului încercă să-l ia cu vorbă bună, spunându-i că nu e bine ce face şi că ar trebui să se pocăiască şi să se îndrepte. Pic-împărat o ţinea pe-a lui. Ba chiar îndrăzni să-i astupe gura cu mâna Sfintei Fecioare, pentru ca să nu mai poată vorbi nimic.
Când văzu o asemenea obrăznicie, Soarele se facu foc şi pară. Îl apucă repede pe nelegiuit de gât şi-l azvârli într-o fântână. Acesta nu mai putea decât să bolborosească: zî, zî,
zî, ....
Fecioarei Măria, care era de o bunătate ieşită din comun, i se facu milă de el şi-i întinse mâna ca să-l salveze de la înec. Mare-i fu însă mirarea când, în locul lui PicÎmpărat,
zări o gânganie mititică care tremura de frig pe ulucul fântânii. Dumnezeu îl pedepsise pe neruşinatul împărat pentru obrăznicia sa şi-l prefăcuse în ţânţar.
De atunci, ţânţarii zboară şi bâzâie numai noaptea, pişcând oamenii şi animalele, ca să le sugă sângele. Nici acum nu au curaj să dea ochii cu Soarele.
♪♫•*¨*•...•*¨*•♫♥♫•*¨*- •..•*¨*•♫♥♪.•*¨*•♫♥♫
LEGENDA CRINULUI
Iosif şi Maria fugeau cu pruncul lisus în braţe pentru a-l proteja de călăii lui Irod.
Era o arşiţă mare, iar lui Iisus i-a venit foame. Maica Domnului a coborât de pe asin, în deşert, pentru a-l hrăni. În timp ce pruncul sugea, ochii Mariei erau plini de lacrimi şi se
gândea de ce oare acei oameni doreau să-i ucidă fiul.
A luat scufiţa copilului şi şi-a şters cu ea lacrimile.Scufiţa s-a umezit şi, pentru a o usca, a pus-o pe un spin uscat.
După ce a hrănit copilul, s-a pregătit de plecare dar, când să ia scufiţa, ce văzu? Minune! Tulpina uscată a spinului se prefăcuse într-o plantă verde, iar în locul scufiţei apăruse o floare albă ca neaua, deschisă ca un potir de cristal.
Aşa s-a născut crinul, floare care adună în cupa imaculată primele lacrimi de rouă ale dimineţii.
No comments:
Post a Comment