Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o păsărică foarte micuţă nu putea să zboare după stol, deoarece avea o aripă ruptă.
Neştiind ce să facă, biata pasăre a mers în pădure, ca să ceară ajutor arborilor pentru a o lăsa să se adăpostească, dar a fost refuzată şi de fag şi de stejar.
Văzând-o tare necăjită, bradul a întrebat-o ce supărare o apasă. Păsărica i-a povestit despre aripa sa ruptă şi despre ceilalţi copaci care au alungat-o. Înduioşat de soarta
bietei păsărele, bradul a invitat-o să rămână între ramurile sale până la primăvară.
Atunci păsărica s-a urcat şi şi-a făcut culcuş între ramurile bradului. Însă, într-o noapte, vântul aprig a început să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.
Dorind să scuture şi frunzele bradului, Moş Crivăţ, împăratul Vânturilor, i-a zis Vântului:
- De brad să nu te atingi deloc, pentru că el a fost bun cu biata păsărică şi trebuie răsplătit! Podoaba verde să nu-I cadă niciodată!
Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iama.
No comments:
Post a Comment