Friday, January 28, 2011

Poveste de weekend.


LEGENDA VIŢEI-DE-VIE

Când Dumnezeu a făcut lumea, toţi copacii şi arbuştii se lăudau care e mai mare şi mai frumos. Stejarul se lăuda cu lemnul său tare, nucul că este înalt, trandafirul cu florile roşii şi parfumate.
Numai viţa-de-vie era supărată, cu capul aplecat spre pământ, târându-se umilită prin ţărână. Se plângea că Dumnezeu nu i-a dat nici tulpină tare, nici ramuri puternice, nici flori, nici poame frumoase.
Auzindu-i tânguirile, Dumnezeu a trimis acolo un om de ispravă. Omul, cum a văzut viţa-de-vie slabă şi trântită la pământ, a agăţat-o de trunchiul unui fag tânăr. Cârceii s-au încolăcit de copăcel, strugurii s-au copt şi îndulcit ca mierea.
Viţa-de-vie a dat acelui om de ispravă ciorchini parfumaţi.
Din struguri, ţăranul a făcut must, iar mustul s-a prefăcut în vin, care i-a îndulcit inima. Astfel a fost răsplătit omul care a ridicat din ţărână viţa-de-vie.
Stejarul şi ceilalţi arbori priveau ruşinaţi la viţa agăţătoare, încărcată de struguri. Cât erau ei de făloşi, stăteau goi de fructe, în timp ce viţa-de-vie era încărcată de struguri delicioşi, parfumaţi şi aurii.

LEGENDA MACULUI

Se zice că, în timpurile de odinioară, macul nu avea culoarea roşie, ci albă şi era şi cel mai mare somnoros.
Atunci când lisus a fost răstignit pe cruce, pe câmpii toate florile plângeau. Plângea şi macul cel alb. Dar istovit de atâta frământare şi lacrimi, a adormit. A dormit astfel trei zile, fără să se trezească. Când a deschis ochii, a auzit strigând din toate părţile: „Hristos a înviat!"
- Cum? Hristos a înviat? Şi eu, somnorosul, nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat? se tânguia macul.
Macului i s-a făcut atunci ruşine că n-a putut asista la răstignirea, îngroparea şi învierea lui lisus şi, de atâta ruşine, a simţit că sângele îi năvăleşte în obraji şi se face roşu la
faţă.
Din acel moment, macul cel alb a devenit roşu şi toţi macii de pe câmp s-au înroşit şi au rămas roşii până în zilele noastre.

LEGENDA LĂCRIMIOARELOR

Se zice că într-un palat regal trăiau odată doi fraţi, o domniţă şi un prinţ, care se iubeau nespus de mult. Mai rar vedeai atâta armonie între o soră şi un frate. S-a întâmplat însă că, într-o zi, domniţa s-a îmbolnăvit foarte rău. Slăbea văzând cu ochii şi suferea cumplit, până într-o zi, când Dumnezeu a chemat-o la el.
Prinţul-frate a suferit foarte mult, iar din ochii lui curgeau râuşoare de lacrimi, deoarece îşi pierdea nu numai surioara, ci şi prietena de jocuri şi cântece.
Toţi s-au minunat când au observat că lacrimile micului prinţ erau albe ca mărgelele, iar atunci când cădeau pe pământ, aceste lacrimi se prefăceau în floricele foarte mici şi albe, înşirându-se pe o tulpină subţirică precum boabele de mărgăritar. Aceste bobiţe atât de albe aveau un  parfum îmbătător.
Oamenii le-au numit lăcrămioare sau mărgăritare, deoarece au fost făcute din lacrimile curate de iubire.

1 comment: